A. Metoda Bobath (Neuro Developmental Treatment)

În anii 40 ai sec trecut cercetătorii Carel şi Berta  Bobath au formulat concepţia acordării ajutorului oamenilor cu disfuncţii motorii, ce apar ca rezultat al afectării sistemului nervos central.

Din punctul de vedere al terapiei Bobath, scopul de bază al programului de ajutorare a copilului cu Paralizie Cerebrală Infantilă  trebuie să fie susţinerea, îmbunătăţirea abilităţilor lui de mişcare şi funcţionalitate. Bobath terapia promovează reprimarea reflexelor primitive şi susţinerea mişcărilor şi posturilor normale.

În concepţia Bobath, există 3 principii de bază de acţiune terapeutică:

§ inhibiţia –stoparea mişcărilor abnormale, pozelor şi reflexelor primitive care împiedică dezvoltarea mişcărilor normale.

§ facilitarea - îmbunătăţirea paternelor mişcărilor normale şi controlului postural.

§  stimularea –folosirea stimulilor tactili şi kinetostatici, pentru realizarea mişcărilor şi posturii corecte în spaţiu.

Metodele terapeutice sunt:

§ poziţionarea-  kinetoterapeutul plasează copilul în anumite posturi;

§  tehnicile de manipulare manuală- terapeutul cu mâinile susţine pacientul, menţinându-i echilibrul, îl deplasează, folosind inhibiţia, facilitarea şi stimularea mişcărilor acestui.

Terapeutul trebuie să facă ceea ce acţionează în cel mai efecient mod (Bobath, 1978), cu alte cuvinte, programul terapeutului trebuie să fie individualizat.  Terapeutul Bobath este persoana care prin intermediul tehnicilor speciale construieşte mişcările corecte ale pacientului, întotdeauna tinde spre a face mişcările pacientului maximal independente şi normale. Este important ca terapeutul să-l înveţe pe copil să facă singur mişcarea sau să atingă singur poza necesară.

B. Integrarea Senzorială

Integrarea senzorială  (IS) reprezintă un model conceptual de practică terapeutică originală elaborata de terapeutul ocupaţional, Jean Ayres, în anul 1960. Ayres s-a focusat pe procesele neurologice care stopează individul să recepţioneze şi să folosească informaţia dată de către corpul propriu sau mediul înconjurător pentru a-si organiza comportamentul motoric (Ayres 1972, Fisher si Bundy 1992). Este o metodă primară folosită în programele de abilitare a copiilor cu autism, Sindromul Down, ADHD- Attentipn Deficit Hyperactivity Disorder .

Această metodă se bazează pe ideea că procesul de învăţare este dependent de capacitatea de asimilare, de procesare si integrare a informaţiei senzoriale, folosirea acestei informaţii pentru a planifica şi a organiza comportamentul motor. Deoarece aceste proceduri sunt fundamentale, în cazul perturbării lor, ele pot afecta dezvoltarea sferelor emoţională şi comportamentală a copilului, inclusiv şi abilitatea de a asimila deprinderile academice.

Principiile de bază:

§ promovarea oportunităţilor de acumulare a experienţei în urma influenţei diferitor stimuli senzoriali (proces dirijat de către terapeut);

§ încurajarea răspunsului adaptativ, ce include comportamentul motor, social şi cognitiv;

§ stimularea copilului în folosirea motivaţiei intrinsece.

C. Educaţia Conductivă (Peto)

În Budapesta, Ungaria, de către Profesorul Andreas Peto a fost elaborată metoda Educaţiei Conductive. Ea este bazata pe ideea că copiii cu tulburări de dezvoltare a motoricităţii sunt diferiţi de semenii lor şi acest fapt necesită un nivel special de  re/abilitate cognitiva. Ea presupune o implicare a copilului, în măsura posibilităţii acestuia, fără folosirea echipamentului sofisticat pentru a facilita controlul asupra mobilităţi şi echilibrului.

În intervenţia timpurie metoda este promovată în cadrul diadei mamă-copil.

Educaţia Conductivă este aplicată pentru a facilita toate aspectele de dezvoltare ale copilului. Accentul este pus pe dezvoltarea independenţei în corelaţie cu cele mai bune performanţe ale copilului, fără a se pune accent pe calitatea mişcărilor efectuate. Avantajul acestei abordări îl constituie faptul că copilului îi este permis să iniţieze mişcarea, participe şi practice activităţile zilnice.